Când vorbim despre pilotarea unui monopost de Formula 1, la viteze extrem de mari, trebuie să înțelegem că există limite fizice clare pe care corpul uman nu le poate depăși, atât din punct de vedere fizic, cât și mental. Forțele G, timpii de reacție și efortul fizic necesar pentru controlul mașinii sunt factorii principali care trasează aceste limite.
<!–
–>
Forța G reprezintă accelerația raportată la gravitatea normală, adică 1G este ceea ce simțim în mod obișnuit când stăm în picioare liniștiți. În viața de zi cu zi, o frână bruscă într-o mașină poate genera aproximativ 0,8-1G, săritul de pe o treaptă produce între 2 și 3G iar o tură de montagne russe poate urca până la 3-4G.
Limitele fizice ale piloților de Formula 1
În cursele de Formula 1, piloții se confruntă cu forțe care ating până la 5G în viraje rapide, peste 6G în timpul frânării și aproape 1,5G în accelerație. Asta înseamnă că, în aceste momente, capul lor „cântărește” practic în jur de 30 de kilograme, iar pentru a face față, ei au nevoie de antrenamente speciale și echipamente speciale.
Modul în care forța G acționează asupra corpului influențează foarte mult cât de bine o tolerăm. Forța G verticală, de exemplu cea resimțită de piloții de avion, poate duce la pierderea conștienței când depășește aproximativ 9G chiar dacă poartă costume speciale care să-i ajute. În schimb, forțele laterale și longitudinale, care sunt cele mai întâlnite în Formula 1, sunt mult mai suportabile pentru oameni. Există cercetări care sugerează că, pe perioade scurte, oamenii ar putea tolera forțe de chiar până la 25G în aceste direcții deși studiile nu sunt foarte detaliate. Un exemplu extrem vine din 1954, când locotenent-colonelul John Paul Stapp a fost supus unei decelerații de minus 45G într-un experiment periculos. Organismul lui a supraviețuit forțelor imense, dar a suferit leziuni serioase, inclusiv fracturi și probleme la ochi. Dacă un pilot ar putea rezista lateral la așa o forță, atunci ar putea aborda virajul „Copse” de la Silverstone cu o viteză teoretică de peste 380 mile pe oră, adică de două ori mai rapid decât viteza actuală, cu o forța laterala de aproximativ 5,5G.
Timpii de reacție contează și ei însă nu reflexul pur este cel care dictează limitele ci capacitatea de anticipare. La 200 mile pe oră, într-un timp de reacție standard de 0,2 secunde, pilotul ar parcurge 88 de metri, adică aproximativ dimensiunea unui teren de fotbal. La 300 mile pe oră această distanță crește la 134 de metri, iar la 400 mile pe oră ajunge aproape la 180 de metri. Piloții de Formula 1 au timpi de reacție normali, în jur de 0,2 secunde, dar ceea ce îi diferențiază este modul în care anticipează evenimentele, simțind subtil cum reacționează mașina prin feedback-ul transmis volanului și scaunului, înainte ca o derapare să înceapă. Astfel, la viteze mari, doar reflexul nu ar fi de ajuns pentru a preveni accidentele pentru că micile probleme s-ar transforma rapid în situații grave fără timp de intervenție.